Articol scris de Gabriela Zamă, psihoterapeut, fondatoarea Taberei pentru Fete TEENAGER Boot Camp, despre limite sănătoase, iubire responsabilă și rolul părinților în dezvoltarea emoțională a copiilor.
Sunt momente în care mă întreb ce este mai trist: absența unui părinte plecat de lângă copilul său sau prezența unui părinte care, deși este acolo, nu mai reușește să manifeste cu adevărat rolul de adult. Pentru că a fi părinte nu înseamnă doar a fi prezent fizic. Nu înseamnă doar a spune „te iubesc” de multe ori pe zi. Nu înseamnă doar a oferi lucruri, experiențe, vacanțe, haine sau libertate nelimitată.
A fi părinte înseamnă și responsabilitate. Reguli. Limite. Rutină. Siguranță. Încredere. Model personal. Înseamnă iubire manifestată prin alegeri care îi oferă copilului șansa la o creștere frumoasă, sănătoasă și echilibrată.
Iar astăzi, tot mai des, observ cum iubirea este confundată cu permisivitatea. Cum „îmi înțeleg copilul” ajunge uneori să însemne „nu mai pun limite”. Cum frica de a nu-l supăra, vinovăția, oboseala sau dorința de a compensa absențe se transformă în decizii care par blânde pe moment, dar care lasă copilul fără repere pe termen lung.
Lucrez de 20 de ani cu copii și părinți, iar de 10 ani sunt aproape, în mod special, de fete preadolescente. Și dacă ar fi să spun ce s-a schimbat cel mai mult de atunci până acum, răspunsul meu ar fi: părinții.
Copiii sunt, de multe ori, oglinda familiilor în care cresc. Nu o spun cu judecată, ci cu responsabilitate. Un copil care pare dificil poate fi un copil care cere limite. Un copil care pare răsfățat poate fi un copil care a primit prea mult din ce a cerut și prea puțin din ce avea nevoie. Un copil care pare „matur pentru vârsta lui” poate fi, uneori, un copil care a fost nevoit să ducă poveri care nu îi aparțin.
Mă întristează să văd copii care preiau roluri de adult. Copii care devin confidenți pentru nefericirile părinților. Copii care simt tensiuni pe care nu le pot înțelege. Copii care învață prea devreme să aibă grijă de emoțiile adulților din jurul lor. Și mă întristează să văd adulți inteligenți, competitivi, performanți, dar epuizați emoțional. Adulți care muncesc mult, aleargă mult, oferă mult material, dar ajung să nu mai aibă energie pentru ceea ce contează cel mai mult: prezența reală, conectarea, ghidajul și asumarea.
După o zi de muncă, fiecare își caută liniștea. Copilul în ecranul lui. Părintele în ecranul lui. Fiecare în spațiul lui de confort rapid.
Dar copilăria nu se construiește din confort imediat. Se construiește din relație, structură și repere.
A înțelege copilul nu înseamnă a-i permite orice.
- Înseamnă să îi vezi emoția, dar să nu renunți la limită.
- Înseamnă să îi accepți furia, dar să nu accepți lipsa de respect.
- Înseamnă să îi auzi dorința, dar să poți spune „nu” atunci când este nevoie.
- Înseamnă să îl însoțești în frustrare, nu să îl ferești de orice disconfort.
Un părinte matur poate spune: „Înțeleg că îți este greu, dar limita rămâne.”
Aceasta este iubire responsabilă.
Preadolescența, mai ales în cazul fetelor, este o etapă sensibilă. Între 12 și 15 ani, o fată începe să se uite altfel la ea, la corpul ei, la valoarea ei, la locul ei în grup. Apar comparațiile, rușinea, frica de respingere, dorința de acceptare, nevoia de apartenență și întrebarea nerostită: „Sunt suficientă?”
În această perioadă, fetele nu au nevoie doar de libertate. Au nevoie de adulți care să le vadă, să le asculte și să le ghideze. Au nevoie de limite care nu umilesc, de reguli care nu strivesc, de libertate potrivită vârstei și de contexte în care să își descopere resursele.
Datele despre sănătatea emoțională a adolescenților arată tot mai clar că singurătatea, anxietatea, presiunea socială și lipsa sentimentului de apartenență sunt realități tot mai prezente. Dar, dincolo de statistici, vedem aceste lucruri în privirea copiilor. În tăcerile lor. În neîncrederea lor. În felul în care multe fete ajung să creadă că nu sunt destul de bune, destul de frumoase, destul de curajoase, destul de importante.
De aceea, rolul părintelui nu poate fi abandonat. Nu poate fi înlocuit de ecrane, de cadouri, de promisiuni sau de libertate fără repere.
Dragi părinți, copiii voștri nu au nevoie să fiți perfecți. Au nevoie să fiți adulți.
- Adulți care iubesc cu blândețe, dar și cu fermitate.
- Adulți care ascultă, dar nu se tem să pună limite.
- Adulți care își înțeleg copilul, dar nu se lasă conduși de fricile lui.
- Adulți care nu își transformă vinovăția în permisivitate.
- Adulți care nu confundă oboseala cu neputința.
- Adulți care au curajul să se uite la ei înșiși și să repare acolo unde este nevoie.
Pentru că iubirea adevărată nu se vede doar în ceea ce îi oferim copilului, ci în ceea ce construim în el.
În încrederea lui.
În echilibrul lui.
În capacitatea lui de a spune „nu”.
În felul în care se privește.
În curajul lui de a fi autentic.
În siguranța cu care se întoarce către sine.
Aceasta este și misiunea Taberei pentru Fete TEENAGER Boot Camp: să le oferim fetelor de 12–15 ani un cadru în care să se simtă văzute, ascultate, susținute și ghidate. Un spațiu în care limitele devin sprijin, nu pedeapsă. Un loc în care fetele învață să se descopere, să capete încredere, să construiască relații autentice și să își amintească faptul că au deja în ele resurse valoroase.
Tabăra nu înlocuiește rolul părintelui. Dar îl poate completa. Poate deveni un pas important într-un proces mai amplu de creștere, conectare și asumare.
Pentru fetele care au nevoie să se simtă văzute.
Pentru părinții care vor mai mult decât o vacanță.
Pentru familiile care înțeleg că dezvoltarea emoțională nu este un moft, ci o nevoie reală.
Tabăra pentru Fete TEENAGER Boot Camp este o invitație la creștere — pentru fete, dar și pentru adulții care aleg să le fie sprijin cu adevărat.
